carapacea

e decazut ca un mosneag cu umerii cocosati de batranete si amar. are strazile grizonat si ridate. la fel de ridate ca ale batraneilor ce cersesc la te miri ce colt. cazuta-i tencuiala, pierduta-i maretia. de parca cineva ar fi asternut cearceafuri gri peste cladirile candva impunatoare. orasul ingandurat - asa-l simt pe batranul meu oras natal. ca un varstnic impovarat de tristeti, de saracie, de amar. 

trecut-am prin ‘zonele bune’ de-altadat si tare ma duru sa vad cum se pravalesc cladirile ca niste uriasi reumatici de care nimeni nu mai are nici timp, nici resurse sa se-ngrijeasca. 

pe strazi merg oameni. ingrijorati si ei. as fi vrut sa le prind tristetile-ntr-o funda si s-o dau vantului s-o duca departe. mi-s nedumerita. parca ar fi doua tabere: ajunsii si infometatii. o matusa mi-a spus ca batranii isi fac imprumut la casa de ajutor pentru batrani ca sa isi plateasca factura de curent pe timpul iernii, si platesc ratele de-a lungul verii. pe langa mine trec masini de zeci de mii de euro. intre ei, discrepanta. inadmisibila. 

purtam in mine amintiri cocotzate pe-un piedestal: teatrul national. stiai c-a imbatranit si el? de jur imprejur doar. ca scena-i ramane mereu vie. cinste lor, actorilor. care au reusit sa ma zmulga inafara prezentului imediat, intr-o lume in care cavaleria rusticana dicteaza ritm inimii, simbolismul imi curteaza mintea si trairile imi circula nestanjenite prin cotloanele sufletului. 

curand am sa las (iara!) totul in urma mea si am sa ma instrainez cu voie pentru o vreme. cum sa le spun ca mi-i sufletul catranit de-atata irosire cata am intalnit?

pentru toate vine o vreme la un moment dat. inceputuri. sfarsituri. toate au un rost. toate au un timp. dincolo de noi, destinul. face si desface dupa cum voia ii dicteaza. un nod pe fata, unul pe dos, ne pomenim imbracati cu un rost de-mprumut. ori furat dintr-o piata. ne miscam dezordonat si nici ca pricepem cine curajul il are, cine pe valuri paseste. cat o-ncercare ne costa. cat o tristete ne doare. 

in gari hotarata ni-i soarta. paralel ne e drumul, macazu-i schimbat. nu-i tren inceput de schimbare, nici sine nu sunt de proptele. panoul ce lumea-l priveste nu-i unul cu cifrele toate. din el s-au furat trei destine. ma caut in buzunarele goale. le-as da si-o farama din mine de-as stii ca la capat de vreme va fi o schimbare in bine. 

e vremea sa plec. si din tine. sa zbor mi-ai cerut. si sa fug. fugita departe, stii bine, ca dusa voi fi in vazduh. iau vantul cu mine sa-mi ploua. si norii sa-mi cearna ninsori. ce daca nu stiu ca ti-e bine? ti-e bine cand stii ca nu sunt. 

pe voi lasa-v-as cu bine. de grija n-aveti sa purtati. am vantul in spate, am lumea din mine, si pasul incet, soldatesc.

te-as fi iubit o vesnicie, cred. asta nu pentru ca ma invatasem a te iubi, ci pur si simplu pentru ca erai destinat sa-mi fii. uneori ma gandesc la diminetile noastre, si-mi vine a fura pentru o clipa cheile de la braul Domnului, sa te descatusez din cel sicriu in care mi te-au bagat fara ca sa ma intrebe macar cum ti-ai fi dorit sa pleci din lumea noastra. alteori mi-amintesc de blandetea cu care ma priveai de cate ori faceam cate-o boroboata, si ma podideste plansul. pe muteste, sa nu dau lumii de stire. ca ea, lumea, nu are habar nici cat mi-ai fost, nici de ce-a trebuit sa pleci. nu ti-am spus niciodata, dar am zile in care imi vine sa repar toate franele de pe lume. sa nu mai fie derapaje. sa nu mai planga nici o femeie. nici un parinte. nici un prieten. 

- sar’mana tati! 
- sa traiesti, matzule… 
si stiam pe data daca eram ok, daca fusei cuminte, daca pot sa-ti cer, daca trebuie sa tac, ori sa te veselesc, ori pur si simplu sa-ti turui baliverne ca sa uiti de grijile zilei. caci doamne, cate mai ascundeai in tamplele-ti carunte. ai stiut, cu maiestrie, sa ne pazesti de rele, sa ne daruiesti o copilarie de neuitat, sa ne deschizi porti de nepatruns altora. 
intr-o zi te-am suparat rau si mi-ai zis pe nume. intr-un fel care m-a intepenit. simteam ca un ghetar pe sira spinarii si parca nici sa respir nu mai aveam curaj. si nu pentru ca ai fi fost rau cu mine. nu, fereasca sfantul. tu ai fost intotdeauna bun si bland. pur si simplu pentru ca te respectam prea tare ca sa imi permit sa te supar. ma durea fizic cand faceam vreo boacana, caci stiam cat de mari ti-s sacrificiile, cat de imense eforturile sa ne oferi noua ceea ce tie nu ti-au oferit bunicii. 
ai sa razi, dar si astazi, dupa atatia ani de cand mi te-ai dus, mai port in mine acelasi respect, si aceasi grija sa nu te supar. caci stiu ca acolo unde esti tu ai ochi si la spate :). 
si e interesant: acum ca am crescut inteleg exact cum si ce ai facut pentru noi. 

- sa fii cuminte mamaie! 
- eu sa fiu cuminte? tu sa fii, nazbatie ce esti! 
ma priveai din pragul usii cum parcurg culoarul ala interminabil, si-ti aranjai buclele cu delicatete. albite de-acum, dar inca la fel de aparte. 
ma topeam de dragul tau cand imi povesteai fel si fel de intamplari din tinerete, cum l-ai cunoscut pe bunicul ce mergea tantos cu epoletii-i stralucitori si cu privirea usor absconsa. te-ai indragostit de el nu o data, si v-ati cununat de doua ori la rand, hehe, mari pezevenchi. ca degeaba ati incercat voi sa stati departe unul de altul, ca n-o tinut. pai ce, chiar ai crezut ca asa iubire ca a voastra se gaseste pe toate drumurile? 

- buna, dai si mie un leu? 
- vezi in geanta mamica… 
imi amintesc si acum portofelul tau bej, nitel cam ponosit, cu doua compartimente. intr-unul tineai bacnotele si in celalalt monezile. mereu luam o moneda. si m-auzeai cum zornai, cautand-o pe a mai mare. 
- buna, vrei sa-ti iau ceva de la alimentara? 
- niste dropsuri, mamica. sa mai scap de gustul asta de carbune, ca tare rau mai e. 
n-am aflat decat tarziu pentru ce tot mestecai la cel carbune. am aflat dupa ce te-ai dus in noaptea aia, cand eu credeam ca dormi mai adanc si am chemat-o pe tanti florica sa te trezeasca sa-ti iei medicamentele. eram mica, de unde sa stiu eu ca tu defapt murisesi. acolo, langa mine. mi-au zis ca dormi bine si ca sa ma mut in alta camera, sa nu te deranjez cu foiala mea. 
of, ca mereu m-am foit! 

… si-acum ma foiesc. ca mi-i dor de voi. si ma gandesc ca sunt ceea ce sunt azi datorita voua. si-as vrea cumva sa va multumesc. numai ca eu nu am invatat inca limba care se vorbeste pe lumea voastra. asa ca am sa va soptesc. in gand. 

multumesc ca m-ati iubit.

i-a ajuns batranetea de-acuma. dar tot mana-n mana merg pe strada, in vazul lumii. el isi regleaza pasii dupa ai ei. a nefericit-o soarta cu o semi-paralizie, motiv pentru care se misca şontâc,şontâc. i-am intalnit astazi, pe la amiaza. ce frumos imbatranesc unii, m-am gandit. trebuie orb sa fii sa nu observi cum isi apartin unul altuia. el ii tot la fel de ţanţoş, ea la fel de ascultatoare. i-a binecuvantat doamne-doamne cu o iubire fara seaman. si uite, sunt cincizeci de ani de cand merg mana-n mana pe drumul vietii. 

odata intrata in magazinul cu jucarii, mare mi-a fost mirarea sa vad un bondoc de femeie cu ditamai dulaul de mare. ma enervez instantaneu si ma gandesc cat de nepasatori sunt unii si cum cred ei ca totul li se cuvine. ma apropii de ea si-i spun pe un ton relativ autoritar ca accesul cu caini intr-un loc public ca acesta e interzis, iar atitudinea ei este lipsita de consideratie fata de ceilalti cumparatori, printre care se pot afla si oameni alergici la par de caine. ma priveste cu indignare (!) si continua cu nepasare sa cerceteze un trenulet. ma uit in ochii ei s-i spun ca are exact doua minute sa paraseasca magazinul cu dulaul ei cu tot, daca nu chem politia. 
simteam cum deja imi lacrimeaza ochii, din cauza alergiei. 
individa, proprietara cainelui cu pricina pare sa nu dea nici o importanta avertismentului. moment in care ma adresez sefului de magazin, care o scoate frumos afara. 
raman cu un gust amar. cat de nepasatori sunt unii la nevoile semenilor. 

ca sa uit de evenimentul cu pricina, ma gandesc sa beau o cafea cu o prietena. o sun. zice ca e la munca, dar termina in jumate de ora. intru in cofetaria de la etajul doi si ma asez la o masa, asteptand-o. 
priveam in gol si ma gandeam la ea. are de-acum peste jumate de secol, lucreaza la azilul de batrani, si traieste singura. cei trei copii ai ei sunt fiecare la casele lor, si nu-si vede nepotii ori copiii decat la sarbatorile oficiale. nici cu sanatatea nu e prea bine, dar neavand incotro trebuie sa munceasca pana la varsta de pensionare. a avut de doua ori ocazia sa-si continue studiile, dupa ce copiii i-au crescut mari, dar nu a avut curajul sa se reapuce. si-a ramas, din acest motiv, la un nivel relativ mediu de trai. si ma gandeam asa, cum nu isi fac unii calculele la timp, si nu iau in seama ca mai devreme su mai tarziu vor fi imbatranind si nu vor mai fi avand nici puterea si nici tragerea de inima sa munceasca din greu, munca fizica. 

pe drum spre casa mi-a fost dat sa vad cum unii oameni fac risipa. dar despre asta intr-un alt episod.

cuvintele-s furate… 

eu voi alege nesupunere 
sa-ti sarut. dar 
de vorbele tale me voi vindeca. 
ecou astept sa te-ntorci 
prin visele noastre. 
m-ai alungat din umbra ta 
si-ai aruncat tacerea 
spunand ca nu exist. 

poate vei alege sa ai nevoie de mine 
in adancul inimii 
ori poate nu.

inspirata de poezia lui cosma: http://www.cafeneaua.com/nodes/show/19695/flămând-după-vorbele-tale/1. defapt, tot ce-am facut e sa-i dau o replica folosind exact si doar aceleasi cuvinte folosite de el. acesta este un proiect mai vechi al meu, intitulat ‘cuvantul este comutativ’.